Descoperă informații esențiale despre tulburările anxioase la copii

Există situații în care, din păcate, copilul nu se confruntă doar cu o frică funcțională (adică normală și care nu îi invadează extrem de mult viața de zi cu zi).

El poate avea simptome în sfera tulburărilor de anxietate.

Tot din păcate, mulți copii nu primesc sprijin specializat.

Motivele lipsei acestui sprijin pot fi necunoașterea și faptul că părinții nu acordă suficientă importanță manifestărilor, crezând că vor trece de la sine, odată cu vârsta.

În afară de aceasta, părinții sunt reticenți și simt rușine când este vorba de a merge la un specialist.

Hai să vedem împreună cele mai frecvente tulburări anxioase care pot să apară la copii și adolescenți, în speranța că un număr cât mai mare din aceștia vor fi luați în seamă și sprijiniți.

Înainte, iată două mențiuni importante:

• Informațiile pe care ți le voi prezenta cu privire la fiecare tulburare au la bază criteriile de diagnostic prezentate de DSM V. Acesta este  Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale.
• Pentru fiecare dintre tulburările de mai jos (și nu numai) un criteriu important este impactul puternic pe care îl au simptomele cu rutina normală a copilului, cu activitatea școlară, ori cu activitățile sau relațiile sociale.

Anxietatea de separare 

Este tulburarea de tip anxios care apare cel mai des în copilărie.

Iată cum se manifestă:

• Copiii sunt excesiv de temători în momentul în care urmează să se separe de persoanele semnificative din viața lor.
• Ei trăiesc teama că aceste persoane semnificative ar putea muri sau suferi vătămări corporale importante.
•  Se pot teme că ei înșiși s-ar putea pierde de familie sau ar putea fi răpiți.
• Pot refuza deseori să meargă la școală sau în altă parte din cauza fricii de separare.
• Se întâmplă chiar să refuze să meargă la culcare fără părinte.
• Pot avea coşmaruri repetate cu scene/imagini despre separare.
• Se plâng deseori de dureri de cap, dureri de stomac, greaţă sau vomă când trebuie să se separe de persoanele semnificative din viața lor, ba chiar doar când se gândesc că urmează separarea (adică doar anticipează).

Pentru a ne ridica semne de întrebare, manifestările (nu este necesar să fie prezente toate) trebuie să fie prezente cel puțin 4 săptămâni.

Anxietatea generalizată

          Apare de obicei mai târziu decât anxietatea de separare.

Presupune o preocupare excesivă în legătură cu anumite evenimente sau activități. Copiii tind să fie preocupaţi excesiv de competenţa sau de calitatea performanţei lor.

Pentru a ne trezi semne de întrebare această preocupare trebuie să se manifeste frecvent, timp de cel puțin 6 luni.

Iată cum se manifestă anxietatea copilului:

1. nelinişte sau sentimentul de stat ca pe ghimpi,
2. oboseală – copilul obosește repede,
3. dificultate în concentrare sau senzaţia că mintea se golește (vid mintal),
4. iritabilitate,
5. tensiune musculară,
6. perturbare de somn (dificultate în a adormi sau în a rămâne adormit ori somn neliniştit şi nesatisfăcător).

 Fobia specifică

Ce înseamnă de fapt fobia? Ea este o frică puternică, persistentă, excesivă și nejustificată față de un obiect sau o situație. Obiectul sau situația pot fi prezente sau doar anticipate.

Iată câteva exemple de obiecte ale fobiei: înălțimi, întuneric, păianjeni, spații deschise, vederea sângelui, avion, lift, obiecte ascuțite etc.

Dacă vorbim de copii, în momentul în care ei se întâlnesc cu obiectul/situația care le creează fobia, au manifestări anxioase imediate:

• exclamaţii,
• accese de mânie (coleroase) – țipă, lovesc, aruncă cu obiecte,
• stupefacţie – pur și simplu rămân înlemniți sau
•  agăţare de ceva.

Copiii, spre deosebire de adulți, nu conștientizează că frica lor este excesivă sau nejustificată. Ei evită situațiile de care le este frică sau le trăiesc cu o anxietate extremă.

Anxietatea socială 

Se caracterizează printr-o frică puternică și persistentă față de una sau mai multe contexte sociale sau de performanță, în care copilul este expus unor persoane necunoscute sau în care  ar putea fi analizat, observat de către alte persoane.

     Cu alte cuvinte, copilul se teme că s-ar putea face de rușine.

     În cazul celor mici trebuie mai întâi evaluat că ei au capacitatea de a relaționa adecvat cu persoanele familiare.

     Ca să vorbim cu adevărat de anxietatea socială, ea trebuie să apară și în interacțiunile cu copiii, nu doar cu adulții.

    Expunerea la situația socială temută, duce la anxietate și se poate exprima prin:

• exclamaţii,
• accese de mânie (coleroase) – țipă, lovesc, aruncă cu obiecte,
• stupefacţie – pur și simplu rămân înlemniți,
• retragere din situaţiile sociale cu persoane nefamiliare.

Copiii nu conștientizează de cele mai multe ori, spre deosebire de adulți, că frica lor este excesivă sau nejustificată. Situaţiile sociale sau de performanţă temute sunt evitate sau chiar îndurate cu o anxietate sau stare emoțională extrem de dureroasă și intensă.

    Un alt aspect important este durata acestor manifestări, care trebie să fie de cel puțin 6 luni.

Tulburarea obsesiv-compulsivă 

Obsesiile se referă la acele gânduri, impulsuri sau imagini persistente și recurente, intruzive, care creează o anxietate ridicată persoanei.

Compulsiile se referă la acțiuni repetitive sau acte mentale, consumatoare de timp, pe care persoana se simte constrânsă să le efectueze.

        Aceste acțiuni repetitive se întâmplă ca răspuns la o obsesie, ori conform unor reguli care trebuie să fie aplicate în mod rigid sau pentru a preveni ori reduce anxietatea.

       Putem vedea că aceste acțiuni nu sunt realiste (copilul poartă numai un anume tricou pentru a preveni accidentarea la joacă) sau sunt clar excesive (copilul verifică de 10 ori dacă a închis ușa).

        Cele mai frecvente obsesii la copii şi adolescenţi se referă la: frica de contaminare şi gânduri legate de rănirea propriei persoane sau a celor apropiaţi.

        Dacă vorbim de comportamente compulsive, cele mai frecvente sunt cele de curăţire, comportamente de verificare.  

        La copii această tulburare poate fi asociată cu tulburări de învăţare şi cu tulburări de comportament disruptive.

 

Stresul posttraumatic 

Copiii care suferă de această tulburare au trăit sau au fost martori ai unui eveniment care a implicat moartea efectivă, amenințarea cu moartea sau o vătămare serioasă sau o periclitare a  integrităţii corporale proprii ori a altora, trăite cu frică intensă sau, în cazul copiilor, printr-un comportament dezorganizat sau agitat.

Copiii reexperimentează evenimentul traumatic prin:

• jocuri repetitive în care sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei sau
• prin vise terifiante fără un conţinut recognoscibil;
• anxietate foarte mare, inclusiv reactivitate fiziologică la orice contact cu un stimul care să amintească de evenimentul traumatic.

Ce face copilul în această situație:

• Evită frecvent stimulii asociați cu trauma,
• Face efort să evite gândurile, sentimentele, conversațiile, activitățile, locurile, persoanele asociate cu trauma.
• Poate să apară incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei,
• Are un interes scăzut pentru activități semnificative,
• Trăiește sentimentul de detașare sau de înstrăinare față de alții,
• Are sentimentul de viitor îngustat (de ex., nu speră să-şi facă o carieră, să se căsătorească, să aibă copii ori o durată de viaţă normală).

De asemenea, pot să apară simptome persistente de excitaţie crescută (care nu erau prezente înainte de traumă) cum ar fi:

1. dificultate în adormire sau în a rămâne adormit;
2. iritabilitate sau accese de mânie (coleroase);
3. dificultate în concentrare;
4. hipervigilitate;
5. răspuns de tresărire exagerat.

     Un alt aspect important este durata acestor manifestări, care trebuie să fie de cel puțin o lună.

    Dacă simptomele durează de mai mult de 3 luni, vorbim despre o tulburare cronică.

    Dacă simptomele debutează la cel puțin 6 luni după evenimentul traumatic, vorbim despre un debut tardiv al tulburării.

Atacul de panică 

         Un atac de panică nu este o tulburare în sine, ci este o manifestare în cadrul celorlalte tulburări anxioase.

           Atacurile de panică apar de obicei brusc la sfârşitul adolescenţei şi doar sporadic se înregistrează şi pe parcursul copilăriei.

          Atacul de panică se referă la o perioadă distinctă de frică intensă sau de disconfort în care patru (sau mai multe) dintre următoarele simptome apar brusc si ating culmea în decurs de 10 minute:

1. palpitaţii, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac;
2. transpiraţii;
3. tremor sau trepidaţie;
4. senzaţii de scurtare a respiraţiei sau de strangulare;
5. senzaţie de sufocare;
6. durere sau disconfort precordial;
7. greaţă sau durere (detresă) abdominală;
8. senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin;
9. derealizare (sentimentul de irealitate) sau depersonalizare (detaşare desine însuşi);
10. frica de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni;
11. frica de moarte;
12. parestezii (senzaţii de amorţeală sau de furnicături);
13. frisoane sau valuri de căldură.

După cum ai văzut, manifestările acestor tipuri de anxietăți sunt extrem de dureroase și greu de suportat chiar și pentru un adult, cu atât mai mult pentru un copil!

Așadar, dragă părinte, fii sensibil la nevoile copilului tău și consultă un specialist de îndată ce bănui că s-ar putea confrunta cu o tulburare de tip anxios!

Cristina Tohănean

Psiholog clinician, psihoterapeut