Frica: genetică și educație

Întuneric?

Animale și insecte (veninoase)?

Înălțime?

Apă?

Știai că toate de mai sus declanșează în noi frica în mod automat? Aceasta deoarece avem predispoziții înnăscute să simțim teamă în raport cu ele.

Ne NAȘTEM cu anumite frici, pentru protecția noastră 

Ai observat cu siguranță pe propria piele că în raport cu anumite situații sau în raport cu anumite animale simți o frică mai mult sau mai puțin intensă.

Luând exemplele de mai sus, psihologia evoluționistă ne aduce explicația: frica de acești stimuli cu potențial letal a avut rol de supraviețuire pentru strămoșii noștri.

Deși acest rol s-a pierdut odată cu evoluția omenirii, informația a rămas înscrisă în codul nostru genetic.

           Frica înnăscută de stimulii cu potențial letal se aplică în situațiile de zi cu zi, dar intensitatea acestei frici nu ne perturbă funcționarea: de exemplu, simt o ușoară teamă când sunt singur acasă și urc la etaj pe întuneric SAU, la zoo fiind, simt o ușoară teamă când văd un șarpe veninos, deși între mine și el se află un geam de sticlă groasă.

           Un alt mecanism pe care l-am preluat de la strămoșii noștri este acela de a interpreta negativ situațiile ambigue. Și acest lucru a avut un rol pozitiv în evoluția speciei.

           Hai să luăm un exemplu: este seară, întuneric și mergi spre casă. Auzi pași în urma ta. Ce simți? În mod automat se declanșează reacția de teamă. Sau binecunoscuta teamă de lucruri noi.

Ce se întâmplă?

Având predispozițiile despre care spuneam, atunci când ne confruntăm cu o situație neclară, până la proba contrarie, creierul nostru își ia toate măsurile de precauție.

Astfel, noi vom simți frică până când ne vom lămuri că este o persoană inofensivă care se grăbește spre casă sau că situația nouă este una prietenoasă. 

Unii dintre noi sunt predispuși, din naștere, către frică mai intensă, având o vulnerabilitate biologică în acest sens, moștenită de la părinți, bunici etc. 

Ai observat că unele persoane sunt mai temătoare din fire?

Ele sunt mereu hipervigilente, mereu scanând mediul în căutare de posibile pericole sau văzând pericole acolo unde alții nu le văd, neapărat.

Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că reacțiile acestor persoane sunt condiționate biologic, mai exact generate de un dezechilibru între sistemul nervos simpatic și cel parasimpatic. Aceste persoane au o stare de activare neurofiziologică crecută.

Pe parcursul vieții, ÎNVĂȚĂM frica. 

Pe lângă aceste setări înnăscute există o serie de modalități prin care învățăm să ne fie frică de anumite situații sau obiecte, ființe etc.:

1. Învățăm frica atunci când ni se vorbește explicit, direct, despre situații cu adevărat periculoase, de care trebuie să ne protejăm:

Cel mai bun exemplu este atunci când îi învățăm pe copiii noștri despre stimulii periculoși din mediu.

De cele mai multe ori le spunem direct (explicit) acest lucru: nu ieși cu bicicleta în stradă, să nu primești dulciuri de la străini, nu introduce obiecte în priză, stai departe de cuptor, nu umbla cu cuțitul etc.

Bineînțeles că aceste lucruri sunt, într-adevăr, periculoase.

Trebuie să fim atenți, însă, să nu transmitem și frica față de lucruri/persoane care nu sunt periculoase sau care nu există în realitate: vine Poliția și te ia, vine doctorul și îți face injecție, vine Bau-Bau etc.

2. Învățăm frică atunci când o vedem la altcineva și o preluăm

Aceasta este învățarea vicariantă. Cum funcționează acest tip de învățare?

Vedem pe cineva că are o stare de frică intensă în raport cu o anumită situație, obiect, ființă și învățăm că acea situație, acel obiect, acea ființă sunt periculoase.

Mulți copii care au părinți cu tulburări anxioase învață diverse frici urmând exemplele părinților:

• dacă mama este cuprinsă de panică atunci când intră în apă, eu, copil, învăț că apa este periculoasă și îmi va fi frică să particip la lecțiile de înot.
• dacă mama tremură la vederea unui șoricel, eu, copil, învăț că trebuie să-mi fie frică de șoricei. 

3. Învățăm frica din experiențele directe

Putem învăța să ne fie frică de anumite obiecte, persoane sau situații prin experiență directă: pur și simplu simțim frică într-o anumită situație cu care ne confruntăm în mod direct și învățăm că acel lucru este periculos. Sunt mușcat de un câine și mi-e frică apoi de câini, cad de pe bicicletă și mi-e frică să mai merg pe bicicletă.

Ce se întâmplă în creierul nostru? 

AMIGDALA este acea structură din creier care evaluează rapid și grosier pericolele și apoi le memorează. Ea este folositoare atunci când ne confruntăm cu pericole reale și trebuie să luăm decizii rapide.

Problematic este faptul că amigdala va memora și stimulul care ne-a declanșat teama, indiferent dacă acesta este periculos în mod real sau nu.

Cu alte cuvinte, creierul nostru va considera mereu un stimul în raport cu care am simțit teamă ca fiind periculos, acest lucru fiind în defavoarea noastră.

De exemplu, faptul că am simțit frică, copil fiind, când s-a spart un balon la o petrecere, mă va face să cred că baloanele sunt periculoase și să evit să particip la petreceri pe viitor.

Mai mult, amigdala este astfel setată pentru a memora ca periculoși și stimuli asemănatori, nu numai cei identici.

De exemplu, îmi va fi frică de toate pisicile, chiar dacă am fost zgâriat doar de una.

Funcționează logica atunci când ne este frică? 

Pe lângă amigdală, un rol important în procesarea stimulilor din mediu îl are și CORTEXUL PREFRONTAL. Acesta poate face procesări fine și poate face diferența între un pericol și un fals pericol.

În cazul copiilor această formațiune este puțin dezvoltată și de aceea ne putem baza mai puțin pe logică în gestionarea fricilor.

Mai mult, în tulburările anxioase, indiferent de vârstă, legătura dintre amigdală și cortexul prefrontal este întreruptă, astfel încât cortexul nu poate informa corect amigdala cu privire la dimensiunea sau lipsa pericolului.

Așadar, explicațiile și îndemnurile de tipul: “Nu trebuie să-ți fie frică” nu au niciun efect.

Când manifestările aparțin sferei anxietății avem nevoie de tehnici specializate de intervenție care sunt, de cele mai multe ori, diferite de ceea ce recomandă psihologia simțului comun și de aceea este bine să solicităm ajutor de specialitate.

Cristina Angela Tohănean

Psiholog clinician, psihoterapeut