Voi începe prin a vă spune două întâmplări. Nelegate una de cealaltă, dar care mi-au rămas întipărite în minte de-a lungul timpului. Și acum îmi mai amintesc detaliile.

Prima s-a petrecut într-un hypermarket. Așteptam la coadă; în fața mea era o mămică cu un prichindel care nu avea mai mult de un an: îl așezase în spațiul acela ca un scaunel din cărucior. Îi venise rândul să pună produsele pe bandă și a realizat că nu luase un produs, nu mai știu care. I-a spus casierei că vine repede că raftul era aproape și a plecat în fuga. Totul s-a întamplat super rapid, nici nu eram atentă initial însă am remarcat când a început să plângă cel mic. Mama nu a întârziat mult (pesemne ca s-a gândit că nu are rost sa îl ia și pe copil). Când a ajuns, copilul plângea în continuare de mama focului.

 La vederea mamei copilul s-a oprit din plâns, mama l-a mângâiat pe creștet și i-a spus că îi pare rău că a fost speriat; copilul s-a jucat cu pachetul de napolitane colorat și foșnitor până mama a pus toate produsele în sacoșă și a plătit.

A doua întamplare a avut loc într-un parc din apropierea locuinței mele. Țin minte ca și acum, erau mai multi copii strânși lângă tobogane…

            … Am remarcat una dintre mămici extrem de grijulie, speriată chiar aș putea spune care stătea tot timpul lânga băiețelul ei cam de un an și câteva luni, pâna într-un an si jumătate. Băiețelul voia să imite copiii cei mari și ba încerca să se cațere pe scări, ba stătea în fața toboganului spre disperarea mamei care nu știa cum să îl mai “ferească” să nu fie lovit sau să cadă și tresărea speriată la fiecare mișcare mai bruscă a copilului. La un moment dat atenția mamei a fost distrasă de o cunoștință care venise cu un bagaj și a chemat-o la banca situata un pic mai departe de tobogan. Mama s-a îndreptat către cunoștința ei și au început să discute și să se uite în bagaj. Între timp, copilul era astfel poziționat încât vederea îi era obturată de un grup de copii, nemaivăzându-și astfel mama. A început să plângă speriat; inițial mama lui nu a remarcat însa destul de repede a pornit către el și l-a luat în brațe.

La vederea mamei copilul s-a oprit din plâns, dar și-a ignorat cu desăvârșire mama, nerăspunzând tentativelor ei de a interacționa cu el.

 

            M-a frapat cât de clar arătau copiii ceea ce deja se întipărise in comportamentul lor, în relatia cu mama.

Și ilustrează ceea ce vreau să vă povestesc în continuare.

Nu stiu daca stiti, dar până de curând, prin anii cincizeci și șaizeci, psihologii considerau că legătura specială dintre copil și persoana care îl îngrijea, mama lui cel mai adesea, se datora faptului că mama îi ofera copilului îngrijire și hrană.

Bineînțeles, nimic mai eronat. Cred că ne amintim cu toții de copii ale căror nevoi de hrană erau asigurate (copiii din orfelinate, de exemplu) și care totuși nu reușeau să se dezvolte normal. Ba chiar aveau carente serioase în ceea ce privește dezvoltarea lor per ansamblu, atât cognitivă, emoțională dar și fizică sau relațională.

John Bowlby, psihiatru, psihanalist și terapeut și-a dedicat viața cercetării dezvoltării copiilor și a venit cu o teorie, valabilă și astăzi, care explică rezultatul interacțiunii dintre copil înca de la naștere și a celei care îl îngrijeste – mama în cele mai multe cazuri.

El a enunțat teoria atașamentului iar în urma studiilor sale secondate de colega sa, Mary Ainsworth, care a extins și testat aceste idei s-a arătat în mod clar faptul că legătura emoțională dintre bebeluș și persoana care îl îngrijește este esențială pentru supraviețuirea și dezvoltarea copilului. Bowlby a susținut întotdeauna faptul că atașamentul este parte integrantă a comportamentului uman pe tot parcursul vieții.

Ei bine, ce este până la urma atașamentul?

Acesta este relația afectivă care se formează între persoanele semnificative din jurul copilului, în special mama, și copil.

 Atașamentul dintre copil și mamă se formează între 9 luni și un an și jumătate și constituie o bază care ii permite copilului să se deschidă către lumea înconjurătoare și să o exploreze.

 

Cu alte cuvinte, atașamentul este ca un fel de temelie pe care copilul construiește apoi o clădire.

Pe parcursul copilăriei va mai dezvolta relații de atașament și cu alte persoane semnificative pentru el: bunici, educatori, bone. Aceste relații de atașament pot fi diferite, în funcție de atitudinile adulților.

Revenind la întamplările despre care ți-am povestit la început, ce tip de atașament crezi că a dezvoltat fiecare dintre copii?

Să vedem împreună prin ce se traduce atașamentul securizant dar și cele nesecurizante:

Atașament securizant

• Dacă mama sau altă persoană semnificativă lasă copilul singur acesta este trist.
• În momentul în care mama se reîntoarce, copilul este securizat de prezența acesteia și își continuă jocul sau comportamentele de explorare a mediului în care se află.
• În relațiile cu ceilalți, acești copii se remarcă prin faptul că sunt populari și empatici.
• Un atașament securizant permite copilului să achiziționeze autonomia și competența pe fundalul încrederii în sine.

Daca un copil este securizat, el se va adapta mai ușor la noul mediu (ca de exemplu grădiniță), va avea încredere că va reuși în activitățile pe care dorește să le realizeze și nu va dezvolta o teamă de eșec.

Atașament evitant

• La plecarea persoanei de atașament, copilul se manifestă prin țipete, iar la întoarcerea ei copilul o evita, o ignoră.
• În relațiile cu ceilalti, copiii cu acest tip de atașament sunt agresivi, se simt neiubiți, cer să li se dea atenție,  își bat joc de suferința celorlalți.

Atașament anxios-rezistent

• Acești copii sunt excesiv de supărați la plecarea mamei și ambivalenți la sosire (nu pot fi calmați dacă sunt luați în brațe, plâng, deși caută să fie luați în brațe)
• Acest lucru nu le permite să desfașoare comportamente de explorare, de cunoaștere.
• În colectivitate acești copii se remarcă prin faptul că sunt preocupați mai mult de ei înșiși și pun limite ambigue în raport cu ceilalți.

 Cum apar cele trei tipuri de atașament?

         Tipul de atașament nu este înnăscut, ci se formează în funcție de caracteristicile și atitudinile părinților, persoanelor semnificative din jurul copilului.

Un părinte sensibil, disponibil, responsiv, previzibil, accesibil va favoriza construirea unui tip securizat de atașament.

Acest atașament va da copilului siguranța relațională, sociabilitate și rezilientă (capacitatea de a rezista unor situații dificile).

Capacitatea mamei și a celorlalte persoane semnificative din jur de a percepe și de a interpreta de o manieră adecvata semnalele și cererile implicite ale copilului, și de a le răspunde într-un mod adecvat este de natură să securizeze copilul.

         Pe de altă parte, părinții care au o atitudine de respingere a copilului, de ignorare sau o atitudine intruzivă sau cei care se simt copleșiți de nevoile copilului, fiind tipul de părinți “slabi” contribuie la formarea unui atașament de tip evitant.

 

Și nu în ultimul rând..

Părinții cu o atitudine imprevizibilă, inconsecventă contribuie la formarea unui atașament de tip anxios-rezistent.

 

           Deși atașamentul de tip securizat aduce cele mai multe beneficii dezvoltării copilului, nici celelalte tipuri de atașament nu sunt tipuri patologice de atașament.

Important de reținut este că acest tip de atașament nu este înnăscut. Așa cum el s-a creat din relație, copiii cu atașamente nesecurizante se pot vindeca prin relație terapeutică.

Cristina Tohănean, psiholog, psihoterapeut